Poezie despre despărțire și dor -Mi-e dor sa plang - POEZIA

Există despărțiri care nu mai au lacrimi. Nu pentru că durerea ar fi trecut, ci pentru că a coborât prea adânc, într-un loc în care rămân doar întrebările, amintirile și tăcerea. “Mi-e dor să plâng” este o poezie despre despărțire: iubirea plecată, urmele pe care le lasă și încercarea zadarnică de a pune ordine în ceea ce a rămas. Some partings have no tears left.
Not because the pain has passed, but because it has sunk too deeply into a place where only questions, memories and silence remain. “I Long to Cry” is a poem about that emptiness: the love that has gone, the traces it leaves behind, and the futile attempt to bring order to what remains.

Bărbat matur așezat lângă fereastra udă de ploaie, cu mâna la față, copleșit de o durere fără lacrimi.

“Să plâng aș vrea, însă nu pot” “I wish to weep, but cannot now“

Vas decorativ gol și nemișcat în prim-plan, cu un bărbat singur lângă fereastra ploioasă în fundal.

„Tăcut e-acum izvorul ce revărsa iubire.”
“Now silent is the spring that poured out love.”

Vioară luminată discret lângă o fereastră cu ploaie, în timp ce un bărbat stă retras în fundal.

„De versul trist, rostit de o vioară.”
“To the mournful phrase spoken by a violin.”

Bărbat matur atingând spătarul unui scaun gol într-o cameră tăcută, sugerând absența persoanei iubite.

„În brațele-mi deschise am spațiu și tăcere.”
“Inside my open arms lie space and silence.”

Bărbat singur răsfoind un album vechi, printre fotografii împrăștiate pe masă, lângă fereastra ploioasă.

„Cern amintiri, dar le amestec iară.”
“I sift through memories, then mix them all again.”

Bărbat matur stând singur în fața ferestrei, într-o cameră tăcută, într-un moment de resemnare după despărțire.

„Nicicând n-o să mai lupte sub al iubirii steag.”
“It will never fight beneath love’s banner any



Mi-e dor să plâng, dar lacrimi nu mai sunt,
Să-mi mângâie durerea și sufletu-mi cărunt.

Să plâng aș vrea, însă nu pot,
Durerea parcă-i tot mai seacă,
Prin mintea-mi umblă întrebări
Care încep toate cu „Dacă...?”

Tăcut e-acum izvorul ce revărsa iubire,
Dar și cel plin odată cu lacrime de dor;
Pustiu este locașul unde o amintire
Mai ține strâns în mână o aripă, un zbor.

Din ochii goi o palidă lumină,
O umbră a flăcării de-odinioară,
Coboară resemnată și se anină
De versul trist, rostit de o vioară.

Tânjește acum obrazul după o mângâiere,
Pe buzele uitate simt ultimul sărut,
În brațele-mi deschise am spațiu și tăcere,
Iar pașii azi mă poartă spre ce nu am cerut.

Cern amintiri, dar le amestec iară,
Deschid pe rând albume, încet le răsfoiesc,
Zâmbesc, mă întristez, privesc pe geam afară,
Cuvinte neîmblânzite încerc să potrivesc.

Aud pașii tăi mici în orele de seară,
Cum leneș se afundă, pierzându-se-n covor,
Și mă întreb, a nu știu câta oară:
De ce întotdeauna iubirile ne dor?

Zadarnică văpaie, un gând nătâng se zbate,
Speranța să renască în sufletu-mi beteag.
Inima-mi, spartă-n cioburi, de tocuri-cui călcate,
Nicicând n-o să mai lupte sub al iubirii steag.

Iunie 2026                                        By CristiP


ENGLISH ADAPTATION


I long to cry, but there are no tears left
To soothe my pain and comfort my weathered soul.

I wish to weep, but cannot now;
The pain itself is turning dry.
Questions keep wandering through my mind,
And everyone begins with “What if...?”

Now silent is the spring that poured out love,
And silent too the one once filled with longing’s tears;
Deserted is the chamber where a memory
Still holds within its hand a wing, a flight.

From empty eyes, a pale and fading light,
The shadow of the flame that burned before,
Descends in resignation, clinging softly
To the mournful phrase spoken by a violin.

My cheek still longs to feel a tender hand,
My forgotten lips recall the final kiss;
Inside my open arms lie space and silence,
And now my steps lead where I never asked to go.

I sift through memories, then mix them all again,
Open old albums, slowly turn their pages;
I smile, grow sad, and gaze beyond the window,
Trying to fit untamed words into place.

I hear your little footsteps in the evening,
How softly they sink and fade into the carpet,
And ask myself, for the uncounted time:
Why is it always love that makes us ache?

A futile blaze, a foolish thought still struggles,
For hope to rise within my ailing soul.
My heart, in shards beneath your needle heels,
Will never fight beneath love’s banner anymore.

 June 2026                                            By CristiP