Toporași și ghiocei Viorele, brebenei, S-au caznit toate sa iasă Din țărnă încă mustoasa, Scuturând din coronițe Între mândre frunzulițe, Veselind pădurea tristă În culori, ca pe-o batista.
S-au întins spre poieniță, Au ieșit și-n grădiniță, Pâlcuri, tocmai sub fereastră, Parcă, vrând să urce-n glastră, Să ne spună la ureche, Vestea fără de pereche: Iarna, a rămas de-ocară, Face loc la PRIMĂVARĂ.
Haide,ieși și tu afară, Lasă-ti iarna în cămară, Ia-ți pe tine primăvara Și deschide-ți inimioara! Uită tot frigul și răul, Nu lărgi mai tare hăul, Inspiră verde și soare, Pentru iarna viitoare.
Nimic nu reușesc să storc din neuronul Ce-mi bântuie hai-hui prin cap, M-ascund sub masca mea, bufonul, Ce-ntruna sare, halei- hap!
Greșeli înșir și boacăne, mereu, Dar imediat îmi cer iertare, Încerc sa fac cum e mai bine, zău! Eu nicidecum nu caut vre-o scăpare.
Mă-mpiedic în pietriș ori în cuvinte, Iar voi, ironic, mă priviți de sus, Îmi scutur colbul din veșminte Încerc să spun, mereu, ce am de spus.
Adesea, mă privesc pe dinăuntru, Cătând ce-ar fi de scos, de arătat, Să-mbrac taraba cu trecutu-mi, Ori, viitor să pun la colțuri atârnat.
Pentru ca voi, prezentul meu de acum, Să știți ce să-ntrebați, de-oi fi de față, Când v- adunați, organizat, în drum, Ca să desfaceți cât mai multe dintr-o ață.
Pe scaun mă ridic, cu mâna sus,dar glasul, Se stinge-n ițele ce-s veșnic încurcate, De cei ce nici prăjina nu le atinge nasul, Căci ies mereu în față cu legi și postulate.
Ș-atunci mă-ntorc încet, sub masca mea, Să plâng amar, cu ochiu-nlăcrimat, Sperând că, poate, într-o zi, v-a fi așa, Cum însuși neuronul , singur a visat.
Pe un deal domol, Cu un umăr gol, La umbră de nuc Stă singură cuc, Suspinând amar, Bombănind neclar, Despre viața-i tristă... N-a ajuns artistă, Nici vedetă mare S-apară-n ziare Ori televiziune Să-și facă un nume. Nu tu festivaluri Între, sau, pe dealuri, Nu tu premiul mare, Podium, reflectoare, Coroana de vis N-a ajuns nici Miss. N-o plimbă „cucoșu” Pe covorul roșu, Să facă cu mâna, Să pozeze-ntruna, Zeci de autografe, Pe braț sau eșarfe, Ropot de aplauze La discurs, în pauze. N-are limuzină, Nici simplă masină, Cu stea sau cu cercuri, Să se plimbe miercuri Prin centru, pe-aici, Sunt toți la servici. N-a fost nici mireasă De vre-un Făt aleasă, Cu o nunta mare, Să lucească-n soare Rochia-i de voal, S-o vezi de pe deal. Pe piept, nestemate, Decolteu la spate, Trena cât mai lungă, Pe podea s-jungă Porumbei să zboare, Să fi fost răcoare, Ca să nu transpire Langă mândrul mire. Zeci de invitați, Sora, patru frați, Spun „la revedere” Spre luna de miere. Pe coaste-nsorite, De-ocean mărginite, Bronz de calitate „Nouă'șpe karate”. Se simte umilă Își plânge de milă, Crește patru plozi, E băgată-n corzi, Nu poate sa iasă, Treburi o apasă: Mâncare, spălat, Haine de călcat, Aspirat covorul, Măturat pridvorul, Îngrijit copiii, Plus culesul viii. Căci al ei cioban, Mândru Moldovan, Peste mări plecat, În barăci cazat, Slab și nemâncat, Mereu încruntat, Nu s-a-ntors în sat Putred de bogat. Lucra prin străini, Dar cu bani puțini. Nu muncește-n van, Strânge orice ban, Nu-i chiar bădăran, Se vrea ortoman. Când o fi acasă, Sa-și ia oi de rasă Și cai invațați Și câini mai bărbați. Dar și un Q șapte Ca să care lapte. Însă cea Mioară, Ce nu-i bolnavioară, De trei luni încoace, Gura nu-i mai tace, Nimic nu-i mai place, Și stă ca pe ace. Vrea Vuitton și Prada Tocmai din Canada, (Nu din Londra, frate, De-acolo-și iau toate.) Și un dressing mare Cu uși și sertare, Cu oglinzi și spoturi. Nu par a fi mofturi. Ce a mai rămas? Vă tot spun de-un ceas, A ei suferință, E peste putință!
Uite așa, sub nuc Stând singură cuc, Aproape bocind, Lung la mâini privind, Din ochi lăcrimând Își zise în gând: „Fir-ar mama ei de viață Curăț nuci pentru dulceață”
