Privesc prin geam cum plouă iar / I watch the rain against the glass again.
Scârbit de perimatul tapet cu mucegai, / Disgusted by the mould and the stale air
Doar ceasul învechit, ce ticăie a moarte / Only the clock still moves, ticking slowly
Spre ușă, de la geam, pașii mi-i număr / I walk from the window to the door and back again
Mă-ntind apoi, în grinzi sprijin privirea / So I lie back, staring at the ceiling,and wonder
Punându-mi capul greu pe foile nescrise / So I lower my head onto the empty pages…
Privesc prin geam cum plouă iar,
Privesc... și atât, e în zadar
Oricum nu pot schimba ceva,
Vremea aici, e cum vrea ea,
Nicicum, oricine - ar încerca,
S-o îmbuneze , n-ar putea.
Silă îmi e de umezeala rece,
Malefic mă-mpresoară și nu vrea să mai plece,
O-nfrunt, tăcut, din camera mea tristă,
Ferit de draperia c-o notă pesimistă,
Scârbit de perimatul tapet cu mucegai,
Îmi sorb încet căldura din cana mea cu ceai.
Cerul, gri încruntat, îmi plouă-n șoapte,
Nu știu dacă e miază-zi ori miază- noapte,
Nici dac-o fi apus sau răsărit
Ori zilele-s plecate sau încă n-au venit,
Doar ceasul învechit, ce ticăie a moarte
Îmi ține companie în zilele deșarte.
Spre ușă, de la geam, pașii mi-i număr,
Nu sunt câți erau ieri, ridic din umăr,
Mă-ntorc, dau un ocol prin încăpere,
Tai un cuvânt, un altul versu-mi cere,
Mă-ntind apoi, în grinzi sprijin privirea
Și mă întreb:cu ce foloase vine nemurirea?
Tăcerea-mi lunecă prin locuri neumblate,
Din încleștate gene, să scape-un gând, se zbate,
N-aș vrea acum să-l slobod, în beznă, în abis,
De colțuri să se sfarme și să rămână vis,
Dar nici de-atâta grijă, să îl strivesc în pleoape,
Ducându-i veșnic dorul, dorindu-mi-l aproape.
De prin odăi obscure și holuri amurgite,
Adun bucăți din mine, rămase rătăcite,
Le întrgesc în trupu-mi, le-nchid sub aspra-mi piele,
Nu-i simplu să refac tot puzzle-ul din ele
Fără să las în urmă răni sângerii, sechele
Ori fără să pun lut, cu paie și nuiele.
Stors de puteri, după îndelungata trudă,
Ascult tăcut ce alții nu vor să audă,
Nemaivorbind de cei care nu vor să vadă
Cum valuri de noroi vin peste noi, grămadă,
Punându-mi capul greu pe foile nescrise,
Lăsând ploaia din geam, într-ale mele vise.
Decembrie 2020 By CristiP
English Adaptation
I watch the rain against the glass again.
I watch… and nothing changes.
There are days like this,
when everything feels just slightly off,
and no matter what you try,
you can’t seem to fix it.
The cold seeps slowly into the room,
into the walls… into me.
It lingers. It doesn’t leave.
I sit there, quiet,
half-hidden behind a tired curtain,
disgusted by the mould and the stale air,
holding onto the last bit of warmth
from a cup of tea gone almost cold.
The sky, a dull, endless grey,
presses down without a sound.
I can’t tell if it’s day or night anymore,
if time has passed
or simply… stopped.
Only the clock still moves,
ticking slowly,
as if it’s counting something I cannot see.
I walk from the window to the door
and back again.
Not as many steps as yesterday.
I don’t question it.
I stop. I turn.
A word fades. Another takes its place.
But nothing stays long enough
to become something real.
So I lie back,
staring at the ceiling,
and wonder,
what is all this effort for?
A thought struggles to break free,
pressed somewhere behind my eyes.
I don’t let it go.
I’m afraid it will fall into the dark
and shatter into nothing.
But I’m just as afraid
to crush it before it becomes something more.
So I keep it there,
caught between fear and need.
From dim corners of myself
I gather what’s left,
pieces I’ve lost along the way,
trying to rebuild something whole.
But nothing comes back clean.
There are always cracks.
Always marks.
Always something that doesn’t quite fit anymore.
By the end of it, I’m drained.
Not from doing too much,
but from carrying too much
that never found a way out.
And while others look away,
or choose not to see,
I can feel it building,
like something heavy,
something waiting to collapse.
So I lower my head
onto the empty pages…
and let the rain outside
slowly seep into my thoughts.
23 April 2026 By CristiP
