Privesc prin geam cum zbor în întuneric, Spre dimineața care va să vină, Din cerul scrijelit de-un negru ecumenic, Pălind atunci când marea îl alină Cu un sărut, Pe obrazul de smarald, feeric.
Plăpândul arămiu se-nalță zbuciumat Din roșul ce aprinde și apa și pământul, Mult aur luminos pe cer s-a-mprăștiat Din orbitorul cerc Ce se înalță, cât nu cuprinzi cu gândul.
Îns-al meu zbor străpunge albii nori Și se ridică peste ei cu milă, Planează lin, sau aprig, uneori, Peste câmpia-ntinsă De-omăt puhav și gheață prea fragilă.
Un canion înzăpezit mi se arată, În zare, munți măreți de gheață, De soare mângâiați ,ei stau grămadă, Proptind seninul, Ferind sublimul peisaj, de ceață.
Pustiul rece, alb, încremenit, Scăldat neobosit de Zeul Soare Te-ndeamnă tainic la privit, Să îl admiri mereu, Într-o eternă contemplare.
Mă-nvăluie, apoi, alba imensitate, Când trec prin ea cu aripile-ntinse, Spre marea plină de seninătate, De un albastru pur, Închipuit de magi, în vise.
Zbor ne-ntrerupt peste câmpii și dealuri, Verdele proaspăt mă-mbie la ședere, Străvechii munți foșnesc, în stranii valuri De brazi imenși, Ce străjuiesc o tainică avere.
Mă simt un Zeu, plutind peste orașul care, Nepăsător și rece mă primește, Pământu-l simt sub talpa doritoare De negru, verde, galben, De tot ce peste veacuri dăinuiește.
„Uneori oboseala nu cere somn, ci întoarcere către ceea ce ne face vii.”
Privirea-mi rătăcește prin stihuri neîmplinite, Fruntea-ncrețită cade, cedând unui gând mare, Obrazul mi se afundă prin foile boțite, Penița se desprinde prea lesne din strânsoare.
Sunt obosit. Îmi spune și albul de la tâmplă, Tânjesc după odihnă, nu am alte nevoi, Încerc să deslușesc, ce astăzi se întâmplă, Cu toată lumea asta și mai ales cu noi.
Mi-i dor să mor, un somn nu e de ajuns Ca să-mi aline pe vecie, acuta oboseală, Ar trebui să mă renasc mai viu, mai nepătruns Și să mă lupt cu mine din primii ani de școală,
S-ascult inima jună și ritmul ce-o conduce, A sufletului cale s-o urmăresc, nu-i greu, Căci nu doar mintea poate decide la răscruce Drumul cel drept , pe care să umble pasul meu.
Când în grădina casei, cu viță, pomi, răcoare, Triluri de păsărele, îmi curmă somnu-n zori, Iar ziua se arată în strai de sărbătoare, Voi ști că asta-i calea... N-ai cum să o ignori.
De inima-mi tresaltă, când înfloresc copacii, Ori colțul ierbii iese prin goluri de omăt, Sau insulițe roșii, îmi desenează macii În lanuri verzi de grâne; nu pot să spun: „nu pot.”
Vreau să încerc să mor puțin,... nu mult, Și să străbat văzduhul spre nevăzuta trapă, Dinspre Eden venite, acorduri să ascult, Divin meșteșugite, din corzile de harpă.
Mergând pe drumul către casă, Aud în urmă urlete de lup, Îmi saltă părul sub cămașă, Iar gura, cu tot pumnul, o astup.
Foșnesc în lături tufele cu spini, Ușor pocnesc crenguțele uscate, Ascunse-n cătină și mărăcini, Priviri de foc mă țintuiesc în spate.
A lor scânteietoare uitătură, De după garduri putrede, uitate, Mă-ndeamnă sa alerg fără măsură, S-alung fiorul care mă străbate.
Pasul întind, cătând scăpare, Spre satul, doar de lună mângâiat, În geamul unde pâlpâie o lumânare, Îmi pun speranța și la ușă bat.
Lovesc în tocul de lângă firidă, Pași repezi se aud pe dușumea, Lumina sting, nu vin să îmi deschidă, Ochii lor reci îi simt după perdea.
Mă-ntorc pe drum, miroase a sfarșit, Umbrele lor apar tot mai aproape, Trupu-mi se-ndoaie sub podul învechit, Iar mintea se căznește să mă scape.
Pe malul râului, încerc să mă strecor, Pe drum alerg când ei sar peste râpă Într-o ogradă intru... dar e ograda lor Cercul din juru-mi e gata sa se rupă
Crâncenă luptă fuse, fără de compromis, Trântit în glod de bale, mușcat și zgâriat, Luna s-ascunse iute, sa nu-i apară-n vis, O inimă pustie în trupu-mi sfâșiat.
Târâtu-m-au prin colbul, acum însangerat, Colții pătrund în pieptu-mi ce zvâcnește, Să mă transforme-n umbră, pe rând au încercat, Dar nu au înțeles că spiritul, etern, trăiește.
Eu te-am iubit cu inima deschisă, Cu pasiunea unui tânăr dat în pârg, Sfidând o rânduială veche, scrisă, Inaplicabilă, speram, la noi în târg.
Eu te-am iubit timid, constrâns de întrebări, O dragoste constantă, lipsit-ades de sârg, Tu m-ai iubit tăcut, cu multe așteptări, Rămas-au toate-n urmă, în dragul nostru târg.
Eu te-am iubit haotic, patetic uneori, Nefericit adesea, stând singur în amurg, Scenarii fără noimă, tren fără călători, Se întâmplau aievea în mult-iubitul târg.
Eu te-am iubit ținându-te de mână, Prin săli de cinema, minutele se scurg, Doream nespus ca timpul să rămână De neclintit, în adoratul târg.
Și astăzi te iubesc, la fel de precaut, O flacără mocnește, prin vene, stele curg, La fel ca-n tinerețe și azi mă simt pierdut, Când scriu despre iubirea din părăsitul târg.
Cununi de laur țesute-n borangic Te-ndeamnă să fii azi mireasă, Înveșmântată în totul sau nimic Urmezi o veche taină, mereu anevoioasă.
Pe calea aspră, șerpuită Ce ai ales, spre-o noua viață, Te insoțește bolta nesfârșită De călători trecuți în ceață.
Te-ncearcă gânduri, temeri, bucurii, Pășind în astă lume încâlcită Sperând, lângă ai tăi să fii Tot restul vieții tale, fericită
Râuri adânci de stele-nvolburate Or tulbura în treacăt armonia, Tu, însă, le vei ține magic înșirate Făcând uitată-n veci mânia
Înfăptuită rânduiala, cum stă scris, Alaiul tau pestriț și vesel, se desfată, Pecetluind lumește, ce ieri era un vis, În pași de vals, spre alte lumi, te poartă.
Îți împletești cosițele in spic Pe drumul de întoarcere acasă, Voalu-ți cade, tu nu spui nimic, Un gând neterminat încă te apasă.
Pe un deal domol, Cu un umăr gol, La umbră de nuc Stă singură cuc, Suspinând amar, Bombănind neclar, Despre viața-i tristă... N-a ajuns artistă, Nici vedetă mare S-apară-n ziare Ori televiziune Să-și facă un nume. Nu tu festivaluri Între, sau, pe dealuri, Nu tu premiul mare, Podium, reflectoare, Coroana de vis N-a ajuns nici Miss. N-o plimbă „cucoșu” Pe covorul roșu, Să facă cu mâna, Să pozeze-ntruna, Zeci de autografe, Pe braț sau eșarfe, Ropot de aplauze La discurs, în pauze. N-are limuzină, Nici simplă masină, Cu stea sau cu cercuri, Să se plimbe miercuri Prin centru, pe-aici, Sunt toți la servici. N-a fost nici mireasă De vre-un Făt aleasă, Cu o nunta mare, Să lucească-n soare Rochia-i de voal, S-o vezi de pe deal. Pe piept, nestemate, Decolteu la spate, Trena cât mai lungă, Pe podea s-jungă Porumbei să zboare, Să fi fost răcoare, Ca să nu transpire Langă mândrul mire. Zeci de invitați, Sora, patru frați, Spun „la revedere” Spre luna de miere. Pe coaste-nsorite, De-ocean mărginite, Bronz de calitate „Nouă'șpe karate”. Se simte umilă Își plânge de milă, Crește patru plozi, E băgată-n corzi, Nu poate sa iasă, Treburi o apasă: Mâncare, spălat, Haine de călcat, Aspirat covorul, Măturat pridvorul, Îngrijit copiii, Plus culesul viii. Căci al ei cioban, Mândru Moldovan, Peste mări plecat, În barăci cazat, Slab și nemâncat, Mereu încruntat, Nu s-a-ntors în sat Putred de bogat. Lucra prin străini, Dar cu bani puțini. Nu muncește-n van, Strânge orice ban, Nu-i chiar bădăran, Se vrea ortoman. Când o fi acasă, Sa-și ia oi de rasă Și cai invațați Și câini mai bărbați. Dar și un Q șapte Ca să care lapte. Însă cea Mioară, Ce nu-i bolnavioară, De trei luni încoace, Gura nu-i mai tace, Nimic nu-i mai place, Și stă ca pe ace. Vrea Vuitton și Prada Tocmai din Canada, (Nu din Londra, frate, De-acolo-și iau toate.) Și un dressing mare Cu uși și sertare, Cu oglinzi și spoturi. Nu par a fi mofturi. Ce a mai rămas? Vă tot spun de-un ceas, A ei suferință, E peste putință!
Uite așa, sub nuc Stând singură cuc, Aproape bocind, Lung la mâini privind, Din ochi lăcrimând Își zise în gând: „Fir-ar mama ei de viață Curăț nuci pentru dulceață”
Din frunzișul plin de rouă/Gânguresc cinteze… două.
Pribegind hai hui prin lume/Noaptea plâng, ziua fac glume …
Să mulg laptele-n șiștar/De trei ori la rând, măcar …
Și am rămas singur din nou…
Vine primăvara-n crâng Eu, pe-o banca, stau și plâng M-a lăsat nevasta aseară Sărac,... ca odinioară În nădragi și c-o valiză Ce-i în ea? Nimic... Surpriză! Ei,... nu pot fi atât de rău Trei șosete,... un maiou Și-o pereche de chiloți Da' nu pot să spun "la toți"
Așa sărac, am mai fost. Dar, aveau toate un rost Cui mai spun eu: "Iubițel, Fă o ciorbă de vițel Cum mâncam la mama acasă Nici prea iute nici prea grasă C-o lingură de smântană Și-o țuică din aia bună" În timp ce se primenea Ea, mereu îmi răspundea "Du-te la măta sa-ți facă Oricum a mea n-o sa-ți placă, Ba-i sărată, ba-i prea groasă, N-are taiței de casă, Carnea nu-i fiartă, e tare, Nu-ș ce naiba nu mai are. Și-apoi ia stai tu nițel, Ai tu carne de vițel? Frigideru-i gol din mai, Nici un pol măcar nu ai, Nu-s cartofi, nici varză acra Și tu vrei carne de vacă! "
Din frunzișul plin de rouă, Gânguresc cinteze... două. Cum la început și noi, Ciripica,... Ciripoi, Nu era loc în pădure Să nu-l căutăm de mure, Ori de iarbă-un peticel, Să nu-l tăvălim nițel.
Nopțile de mai uitate, Când stăteam întinși pe spate, Privind cerul plin de stele Și-ți spuneam s-alegi din ele Una care-ți place tare. Tu,... alegeai Carul Mare, Și Luceafărul... și Luna Toate le voiai, nu una. Dar cum nu sunt prea înalt Printre ele să mă salt Să adun una sau două, "Să n-aibă pe ele rouă! Să fie calde, pufoase, Ai grijă să nu miroase!"
Rămân singur cu valiza, Știți voi, aia cu surpriza, Pribegind hai hui prin lume, Noaptea plâng, ziua fac glume, Dimineața cântâ cucu, Eu îmi caut iar de lucru, Mă pun în gură cu toți, Nu știu ei că n-am chiloți.
Ziua-i doi poli și-o cinzeacă, Cum fac bani, îmi iau o vacă Ș-am să fac brânză din lapte, Oi mânca cu turte coapte, Apă-oi bea din cel izvor Care susură ușor Răcorind poiana toată Unde tăvaleam odată Iarba proaspăt răsărită, Cu nevasta mea iubită, Care m-a lăsat,... s-a dus!! Ea în est, eu în apus, Fiecare pe-o cărare, Eu la muncă,ea la Mare, Eu tai cu securea mlajă, Ea stă pe șezlong la plajă...
S-o fi săturat, săraca, S-aștepte să vin cu vaca, Pe care s-o duc la șes, Unde cornutele ies, Să pască verdele crud, De la gârlă, pân' la dud. S-o aduc seara acasă Și chiar dacă-i mult pre grasă, Să-i umplu ieslea cu fân, Să-i spăl ugerul hapsân, Să mulg laptele-n șiștar, De trei ori la rând, măcar, Să facem brânză, smântână Și-o dată pe săptămână, Să atârn cașul la grindă, Cât se uită ea-n oglindă, Duminica, mic dejun, Gogoși calde cu magiun, În cană, lapte bătut... Ne-am dorit,... nu s-a putut. Și am rămas singur din nou... Nu mai sunt taur, sun bou.
Te-am privit pentru-o secundă,… și m-am dezechilibrat.
Te-ai apropiat de mine, prea frumoasă domnișoară…
Pentru a nu știu câta oară, prin același loc treceam…
Felinarele aprinse, ne-anunțau că se-noptase…
Au trecut de atunci decenii, cu nenumărate joi…
Joi e ziua însemnată, pentru mine, pentru noi, Ți-amintesti? Era-ntr-o toamnă, într-o după-amiază, joi, Tu stăteai în parc, pe-o bancă și mâncai încet o pară, Eu treceam cu bicicleta. Ce frumos era afară!
Te-am privit pentru-o secundă și atât m-am tulburat, C-am scăpat din mâini ghidonul și m-am dezechilibrat, Bicicleta mea cea nouă, desena curbe ciudate, Și-am căzut pe-un pat de frunze, între florile brumate.
M-ai privit îngrijorată, consternată și cu milă, Dar apoi ai râs puternic din sufletu-ți de copilă. Te-ai apropiat de mine, prea frumoasă domnișoară, Întrebându-mă șăgalnic: "Vrei să muști și tu din pară?"
Scuturându-mă de frunze, repede m-am ridicat, Să nu-mi vezi dezamăgirea și orgoliul șifonat. Ți-am luat din mână para, și o gură am mușcat, Iar apoi, fără de veste, pe buze te-am sărutat.
Ai rămas pentru o secundă, confuză, ușor mirată, Căutând cu ochii, para. Atunci te-ai simțit trădată. Dar apoi ai râs cu zgomot, zguduindu-ți silueta Și mi-ai spus fără tăgadă: "Vreau și eu cu bicicleta!"
Felinarele aprinse, ne-anunțau că se-noptase, Însă, era prea frumos, între noi ce se legase. Pentru a nu știu câta oară, prin același loc treceam, Ținându-ne strâns de mână, când și când ne sărutam.
Au trecut de atunci decenii, cu nenumărate joi, Peste frunzele căzute pe acea bancă, peste noi, Dar niciuna dintre ele, chiar de-au fost ninsori sau ploi, N-au fost altfel petrecute: parcul, bicicleta, noi.
