Privesc prin geam cum zbor în întuneric, Spre dimineața care va să vină, Din cerul scrijelit de-un negru ecumenic, Pălind atunci când marea îl alină Cu un sărut, Pe obrazul de smarald, feeric.
Plăpândul arămiu se-nalță zbuciumat Din roșul ce aprinde și apa și pământul, Mult aur luminos pe cer s-a-mprăștiat Din orbitorul cerc Ce se înalță, cât nu cuprinzi cu gândul.
Îns-al meu zbor străpunge albii nori Și se ridică peste ei cu milă, Planează lin, sau aprig, uneori, Peste câmpia-ntinsă De-omăt puhav și gheață prea fragilă.
Un canion înzăpezit mi se arată, În zare, munți măreți de gheață, De soare mângâiați ,ei stau grămadă, Proptind seninul, Ferind sublimul peisaj, de ceață.
Pustiul rece, alb, încremenit, Scăldat neobosit de Zeul Soare Te-ndeamnă tainic la privit, Să îl admiri mereu, Într-o eternă contemplare.
Mă-nvăluie, apoi, alba imensitate, Când trec prin ea cu aripile-ntinse, Spre marea plină de seninătate, De un albastru pur, Închipuit de magi, în vise.
Zbor ne-ntrerupt peste câmpii și dealuri, Verdele proaspăt mă-mbie la ședere, Străvechii munți foșnesc, în stranii valuri De brazi imenși, Ce străjuiesc o tainică avere.
Mă simt un Zeu, plutind peste orașul care, Nepăsător și rece mă primește, Pământu-l simt sub talpa doritoare De negru, verde, galben, De tot ce peste veacuri dăinuiește.
