Mergând pe drumul către casă, Aud în urmă urlete de lup, Îmi saltă părul sub cămașă, Iar gura, cu tot pumnul, o astup.
Foșnesc în lături tufele cu spini, Ușor pocnesc crenguțele uscate, Ascunse-n cătină și mărăcini, Priviri de foc mă țintuiesc în spate.
A lor scânteietoare uitătură, De după garduri putrede, uitate, Mă-ndeamnă sa alerg fără măsură, S-alung fiorul care mă străbate.
Pasul întind, cătând scăpare, Spre satul, doar de lună mângâiat, În geamul unde pâlpâie o lumânare, Îmi pun speranța și la ușă bat.
Lovesc în tocul de lângă firidă, Pași repezi se aud pe dușumea, Lumina sting, nu vin să îmi deschidă, Ochii lor reci îi simt după perdea.
Mă-ntorc pe drum, miroase a sfarșit, Umbrele lor apar tot mai aproape, Trupu-mi se-ndoaie sub podul învechit, Iar mintea se căznește să mă scape.
Pe malul râului, încerc să mă strecor, Pe drum alerg când ei sar peste râpă Într-o ogradă intru... dar e ograda lor Cercul din juru-mi e gata sa se rupă
Crâncenă luptă fuse, fără de compromis, Trântit în glod de bale, mușcat și zgâriat, Luna s-ascunse iute, sa nu-i apară-n vis, O inimă pustie în trupu-mi sfâșiat.
Târâtu-m-au prin colbul, acum însangerat, Colții pătrund în pieptu-mi ce zvâcnește, Să mă transforme-n umbră, pe rând au încercat, Dar nu au înțeles că spiritul, etern, trăiește.
Eu te-am iubit cu inima deschisă, Cu pasiunea unui tânăr dat în pârg, Sfidând o rânduială veche, scrisă, Inaplicabilă, speram, la noi în târg.
Eu te-am iubit timid, constrâns de întrebări, O dragoste constantă, lipsit-ades de sârg, Tu m-ai iubit tăcut, cu multe așteptări, Rămas-au toate-n urmă, în dragul nostru târg.
Eu te-am iubit haotic, patetic uneori, Nefericit adesea, stând singur în amurg, Scenarii fără noimă, tren fără călători, Se întâmplau aievea în mult-iubitul târg.
Eu te-am iubit ținându-te de mână, Prin săli de cinema, minutele se scurg, Doream nespus ca timpul să rămână De neclintit, în adoratul târg.
Și astăzi te iubesc, la fel de precaut, O flacără mocnește, prin vene, stele curg, La fel ca-n tinerețe și azi mă simt pierdut, Când scriu despre iubirea din părăsitul târg.
Cununi de laur țesute-n borangic Te-ndeamnă să fii azi mireasă, Înveșmântată în totul sau nimic Urmezi o veche taină, mereu anevoioasă.
Pe calea aspră, șerpuită Ce ai ales, spre-o noua viață, Te insoțește bolta nesfârșită De călători trecuți în ceață.
Te-ncearcă gânduri, temeri, bucurii, Pășind în astă lume încâlcită Sperând, lângă ai tăi să fii Tot restul vieții tale, fericită
Râuri adânci de stele-nvolburate Or tulbura în treacăt armonia, Tu, însă, le vei ține magic înșirate Făcând uitată-n veci mânia
Înfăptuită rânduiala, cum stă scris, Alaiul tau pestriț și vesel, se desfată, Pecetluind lumește, ce ieri era un vis, În pași de vals, spre alte lumi, te poartă.
Îți împletești cosițele in spic Pe drumul de întoarcere acasă, Voalu-ți cade, tu nu spui nimic, Un gând neterminat încă te apasă.
Pe un deal domol, Cu un umăr gol, La umbră de nuc Stă singură cuc, Suspinând amar, Bombănind neclar, Despre viața-i tristă... N-a ajuns artistă, Nici vedetă mare S-apară-n ziare Ori televiziune Să-și facă un nume. Nu tu festivaluri Între, sau, pe dealuri, Nu tu premiul mare, Podium, reflectoare, Coroana de vis N-a ajuns nici Miss. N-o plimbă „cucoșu” Pe covorul roșu, Să facă cu mâna, Să pozeze-ntruna, Zeci de autografe, Pe braț sau eșarfe, Ropot de aplauze La discurs, în pauze. N-are limuzină, Nici simplă masină, Cu stea sau cu cercuri, Să se plimbe miercuri Prin centru, pe-aici, Sunt toți la servici. N-a fost nici mireasă De vre-un Făt aleasă, Cu o nunta mare, Să lucească-n soare Rochia-i de voal, S-o vezi de pe deal. Pe piept, nestemate, Decolteu la spate, Trena cât mai lungă, Pe podea s-jungă Porumbei să zboare, Să fi fost răcoare, Ca să nu transpire Langă mândrul mire. Zeci de invitați, Sora, patru frați, Spun „la revedere” Spre luna de miere. Pe coaste-nsorite, De-ocean mărginite, Bronz de calitate „Nouă'șpe karate”. Se simte umilă Își plânge de milă, Crește patru plozi, E băgată-n corzi, Nu poate sa iasă, Treburi o apasă: Mâncare, spălat, Haine de călcat, Aspirat covorul, Măturat pridvorul, Îngrijit copiii, Plus culesul viii. Căci al ei cioban, Mândru Moldovan, Peste mări plecat, În barăci cazat, Slab și nemâncat, Mereu încruntat, Nu s-a-ntors în sat Putred de bogat. Lucra prin străini, Dar cu bani puțini. Nu muncește-n van, Strânge orice ban, Nu-i chiar bădăran, Se vrea ortoman. Când o fi acasă, Sa-și ia oi de rasă Și cai invațați Și câini mai bărbați. Dar și un Q șapte Ca să care lapte. Însă cea Mioară, Ce nu-i bolnavioară, De trei luni încoace, Gura nu-i mai tace, Nimic nu-i mai place, Și stă ca pe ace. Vrea Vuitton și Prada Tocmai din Canada, (Nu din Londra, frate, De-acolo-și iau toate.) Și un dressing mare Cu uși și sertare, Cu oglinzi și spoturi. Nu par a fi mofturi. Ce a mai rămas? Vă tot spun de-un ceas, A ei suferință, E peste putință!
Uite așa, sub nuc Stând singură cuc, Aproape bocind, Lung la mâini privind, Din ochi lăcrimând Își zise în gând: „Fir-ar mama ei de viață Curăț nuci pentru dulceață”
Din frunzișul plin de rouă/Gânguresc cinteze… două.
Pribegind hai hui prin lume/Noaptea plâng, ziua fac glume …
Să mulg laptele-n șiștar/De trei ori la rând, măcar …
Și am rămas singur din nou…
Vine primăvara-n crâng Eu, pe-o banca, stau și plâng M-a lăsat nevasta aseară Sărac,... ca odinioară În nădragi și c-o valiză Ce-i în ea? Nimic... Surpriză! Ei,... nu pot fi atât de rău Trei șosete,... un maiou Și-o pereche de chiloți Da' nu pot să spun "la toți"
Așa sărac, am mai fost. Dar, aveau toate un rost Cui mai spun eu: "Iubițel, Fă o ciorbă de vițel Cum mâncam la mama acasă Nici prea iute nici prea grasă C-o lingură de smântană Și-o țuică din aia bună" În timp ce se primenea Ea, mereu îmi răspundea "Du-te la măta sa-ți facă Oricum a mea n-o sa-ți placă, Ba-i sărată, ba-i prea groasă, N-are taiței de casă, Carnea nu-i fiartă, e tare, Nu-ș ce naiba nu mai are. Și-apoi ia stai tu nițel, Ai tu carne de vițel? Frigideru-i gol din mai, Nici un pol măcar nu ai, Nu-s cartofi, nici varză acra Și tu vrei carne de vacă! "
Din frunzișul plin de rouă, Gânguresc cinteze... două. Cum la început și noi, Ciripica,... Ciripoi, Nu era loc în pădure Să nu-l căutăm de mure, Ori de iarbă-un peticel, Să nu-l tăvălim nițel.
Nopțile de mai uitate, Când stăteam întinși pe spate, Privind cerul plin de stele Și-ți spuneam s-alegi din ele Una care-ți place tare. Tu,... alegeai Carul Mare, Și Luceafărul... și Luna Toate le voiai, nu una. Dar cum nu sunt prea înalt Printre ele să mă salt Să adun una sau două, "Să n-aibă pe ele rouă! Să fie calde, pufoase, Ai grijă să nu miroase!"
Rămân singur cu valiza, Știți voi, aia cu surpriza, Pribegind hai hui prin lume, Noaptea plâng, ziua fac glume, Dimineața cântâ cucu, Eu îmi caut iar de lucru, Mă pun în gură cu toți, Nu știu ei că n-am chiloți.
Ziua-i doi poli și-o cinzeacă, Cum fac bani, îmi iau o vacă Ș-am să fac brânză din lapte, Oi mânca cu turte coapte, Apă-oi bea din cel izvor Care susură ușor Răcorind poiana toată Unde tăvaleam odată Iarba proaspăt răsărită, Cu nevasta mea iubită, Care m-a lăsat,... s-a dus!! Ea în est, eu în apus, Fiecare pe-o cărare, Eu la muncă,ea la Mare, Eu tai cu securea mlajă, Ea stă pe șezlong la plajă...
S-o fi săturat, săraca, S-aștepte să vin cu vaca, Pe care s-o duc la șes, Unde cornutele ies, Să pască verdele crud, De la gârlă, pân' la dud. S-o aduc seara acasă Și chiar dacă-i mult pre grasă, Să-i umplu ieslea cu fân, Să-i spăl ugerul hapsân, Să mulg laptele-n șiștar, De trei ori la rând, măcar, Să facem brânză, smântână Și-o dată pe săptămână, Să atârn cașul la grindă, Cât se uită ea-n oglindă, Duminica, mic dejun, Gogoși calde cu magiun, În cană, lapte bătut... Ne-am dorit,... nu s-a putut. Și am rămas singur din nou... Nu mai sunt taur, sun bou.
Te-am privit pentru-o secundă,… și m-am dezechilibrat.
Te-ai apropiat de mine, prea frumoasă domnișoară…
Pentru a nu știu câta oară, prin același loc treceam…
Felinarele aprinse, ne-anunțau că se-noptase…
Au trecut de atunci decenii, cu nenumărate joi…
Joi e ziua însemnată, pentru mine, pentru noi, Ți-amintesti? Era-ntr-o toamnă, într-o după-amiază, joi, Tu stăteai în parc, pe-o bancă și mâncai încet o pară, Eu treceam cu bicicleta. Ce frumos era afară!
Te-am privit pentru-o secundă și atât m-am tulburat, C-am scăpat din mâini ghidonul și m-am dezechilibrat, Bicicleta mea cea nouă, desena curbe ciudate, Și-am căzut pe-un pat de frunze, între florile brumate.
M-ai privit îngrijorată, consternată și cu milă, Dar apoi ai râs puternic din sufletu-ți de copilă. Te-ai apropiat de mine, prea frumoasă domnișoară, Întrebându-mă șăgalnic: "Vrei să muști și tu din pară?"
Scuturându-mă de frunze, repede m-am ridicat, Să nu-mi vezi dezamăgirea și orgoliul șifonat. Ți-am luat din mână para, și o gură am mușcat, Iar apoi, fără de veste, pe buze te-am sărutat.
Ai rămas pentru o secundă, confuză, ușor mirată, Căutând cu ochii, para. Atunci te-ai simțit trădată. Dar apoi ai râs cu zgomot, zguduindu-ți silueta Și mi-ai spus fără tăgadă: "Vreau și eu cu bicicleta!"
Felinarele aprinse, ne-anunțau că se-noptase, Însă, era prea frumos, între noi ce se legase. Pentru a nu știu câta oară, prin același loc treceam, Ținându-ne strâns de mână, când și când ne sărutam.
Au trecut de atunci decenii, cu nenumărate joi, Peste frunzele căzute pe acea bancă, peste noi, Dar niciuna dintre ele, chiar de-au fost ninsori sau ploi, N-au fost altfel petrecute: parcul, bicicleta, noi.
Primăvara se revarsă peste dealuri, văi și ape.Se strecoară-ntâi în inimi, se cocoloșește bine.Iar mirosul crud și verde ne scoate din hibernare.Cumva, face să apară ghiocelul ce vestește.Primăvara se întinde Dinspre șesul de la gârlă, spre pădurea amorțităȘi apoi, cocori pictează pe seninul cât cuprinde.
Primăvara se revarsă Peste dealuri, văi și ape, Nici un petec de zăpadă nu mai poate acum să scape, Nouă zile încearcă iarna să ne joace înc-o farsă, Dar Zefir i se arată ș-atunci face cale-ntoarsă.
Primăvara când revine, Chiar de-afară-i frig și zloată, Și-n ogradă străjuiește, încă, omul de zăpadă, Se strecoară-ntâi în inimi, se cocoloșește bine, Așteptând moment prielnic, să iasă-n lume cu tine.
Primăvara intră-n suflet, Blândă, cu lumina-i caldă, ne umple de nerăbdare, Iar mirosul crud și verde ne scoate din hibernare. Elegantă, grațioasă, în pași ampli de balet, Se avântă maiestoasă, înspre lumea-șevalet.
Primăvara te-nsoțește Pe cărarea din grădină care duce la poiană, Zvântând urmele lăsate de vre-o babă mai vicleană, De sub resturi de zăpadă, cu un truc ce te uimește, Cumva, face să apară ghiocelul ce vestește.
Primăvara se întinde Dinspre șesul de la gârlă, spre pădurea amorțită, Aducând din nou la viață natura încremenită. Se înalță peste toate, spre apus, cerul aprinde, Și apoi, cocori pictează pe seninul cât cuprinde.
Primăvara când revine și în suflet se revarsă, Te-nsoțește și te-ndeamnă spre o viață armonioasă.
O palmă de pământ de-ai, De-ai tăi părinți de lăsată, Tu să te-ntorci mereu la ea, Să n-o lași nelucrată! Să o-ngrijești, cum alteori Ei o făceau cu drag, Iar seara, mulțumiți, priveau La munca lor, din prag.
Iar când veneai, din când în când, În vizită, acasă, La poartă te-așteptau, zâmbind, Poftindu-te la masă. Aflai ce-i nou, pe dată, În vechiul vostru sat, Cum vărul după tată Din nou s-a însurat.
Cum fata cea mai mică A lu' Costache Chioru' S-a dus după Petrică — „Îi face cu ulcioru'.” Anica-i iar gravidă, Mai face încă un plod, Îi tot nemăritată, Da' spală tot sub pod.
Mai moare o bătrână, Un moș e prin spital, „Popa și-a rupt o mână, A lunecat pe deal. Copchiii lu' Valeru Au fost acu', într-o noapte, La a lu' Plutoneru', I-au luat perele coapte.”
Ba despre-o cumetrie, Ba despre-o înmormântare, „Godac e-n datorie, A vrut o nuntă mare!” Trec orele într-o clipă, Mai pun ai tăi pe masă Carafa cu vin roșu Și papanași de casă.
Nu prea vorbesc de ei, Le e tot timpul bine; Tu ești cel ce contează, Cum te-nțelegi, cu cine, De te descurci cu banii Și de mănânci destul, De munca nu-i prea multă, De somn, de ești sătul.
Apoi, târziu în noapte, Privind cu drag la tine, Aduși puțin de spate, Cu sufletele pline, Înspre odaia bună, Cu miros minunat, Vegheată chiar de lună Prin geamul vechi, pătrat,
Se-ndreaptă să-ți arate Cum așternut-au patul: Cearșafuri înflorate Și plapuma, de-a latul, Pernele noi, din pene De gâscă și de rață, Brodate fără grabă Cu fir sucit de ață.
„Daa, soba încă arde Și nu mai scoate fum… Ne ducem la culcare, Că e târziu de-acum.”
Tu să nu-i uiți vreodată, Să nu îi ocolești, Pe cei ce ți-au dat viață Și chef să o trăiești. Și chiar de ani s-adună Pe tâmpla-ți grizonată, În ochii lor vedea-vei Copilul de-altădată.
