„Uneori oboseala nu cere somn, ci întoarcere către ceea ce ne face vii.”
Privirea-mi rătăcește prin stihuri neîmplinite,
Fruntea-ncrețită cade, cedând unui gând mare,
Obrazul mi se afundă prin foile boțite,
Penița se desprinde prea lesne din strânsoare.
Sunt obosit. Îmi spune și albul de la tâmplă,
Tânjesc după odihnă, nu am alte nevoi,
Încerc să deslușesc, ce astăzi se întâmplă,
Cu toată lumea asta și mai ales cu noi.
Mi-i dor să mor, un somn nu e de ajuns
Ca să-mi aline pe vecie, acuta oboseală,
Ar trebui să mă renasc mai viu, mai nepătruns
Și să mă lupt cu mine din primii ani de școală,
S-ascult inima jună și ritmul ce-o conduce,
A sufletului cale s-o urmăresc, nu-i greu,
Căci nu doar mintea poate decide la răscruce
Drumul cel drept , pe care să umble pasul meu.
Când în grădina casei, cu viță, pomi, răcoare,
Triluri de păsărele, îmi curmă somnu-n zori,
Iar ziua se arată în strai de sărbătoare,
Voi ști că asta-i calea... N-ai cum să o ignori.
De inima-mi tresaltă, când înfloresc copacii,
Ori colțul ierbii iese prin goluri de omăt,
Sau insulițe roșii, îmi desenează macii
În lanuri verzi de grâne; nu pot să spun: „nu pot.”
Vreau să încerc să mor puțin,... nu mult,
Și să străbat văzduhul spre nevăzuta trapă,
Dinspre Eden venite, acorduri să ascult,
Divin meșteșugite, din corzile de harpă.
Ianuarie 2026 By CristiP
Vezi și alte poezii din categoria INTROSPECȚIE.
