Mergând pe drumul către casă, Aud în urmă urlete de lup, Îmi saltă părul sub cămașă, Iar gura, cu tot pumnul, o astup.
Foșnesc în lături tufele cu spini, Ușor pocnesc crenguțele uscate, Ascunse-n cătină și mărăcini, Priviri de foc mă țintuiesc în spate.
A lor scânteietoare uitătură, De după garduri putrede, uitate, Mă-ndeamnă sa alerg fără măsură, S-alung fiorul care mă străbate.
Pasul întind, cătând scăpare, Spre satul, doar de lună mângâiat, În geamul unde pâlpâie o lumânare, Îmi pun speranța și la ușă bat.
Lovesc în tocul de lângă firidă, Pași repezi se aud pe dușumea, Lumina sting, nu vin să îmi deschidă, Ochii lor reci îi simt după perdea.
Mă-ntorc pe drum, miroase a sfarșit, Umbrele lor apar tot mai aproape, Trupu-mi se-ndoaie sub podul învechit, Iar mintea se căznește să mă scape.
Pe malul râului, încerc să mă strecor, Pe drum alerg când ei sar peste râpă Într-o ogradă intru... dar e ograda lor Cercul din juru-mi e gata sa se rupă
Crâncenă luptă fuse, fără de compromis, Trântit în glod de bale, mușcat și zgâriat, Luna s-ascunse iute, sa nu-i apară-n vis, O inimă pustie în trupu-mi sfâșiat.
Târâtu-m-au prin colbul, acum însangerat, Colții pătrund în pieptu-mi ce zvâcnește, Să mă transforme-n umbră, pe rând au încercat, Dar nu au înțeles că spiritul, etern, trăiește.
